8 iunie 2017

Sa nu uitam! În noaptea de 12-13 iunie 1941, a avut loc primul val de deportări sovietice din RSSM și Nordul Bucovinei


Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întîmplate, neînțelegînd unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.
Deportaților le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși pînă la gara de trenuri.
În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrînii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă și hrană.
Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.
În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Rîbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămîni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
12-13 iunie 1941: Deportari (Date de arhivă prezentate de Vasile SOARE în lucrarea „PREZENȚA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ȘI DESTIN”
Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 au fost deportate.
Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestați (4342 din considerente politice și 165 cu dosare penale) și 13.885 persoane deportate.
În gările de unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Ulterior, ajunși în lagăre, aceștia au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”.
Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane).
Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) și Krasnoiarsk (470)”.
Românii deportați din Bucovina au fost incluși în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.
În Kazahstan, deportații români basarabeni au fost repartizați în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) și Kazahstanul de Sud (2735).

6-7 iulie 1949: Alte deportari
(operațiune denumită conspirativ „IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoțită de un act adițional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie”, operațiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, și să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.
Documente de arhiva indică participarea la desfășurarea acestei operațiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, 13.774 ofițeri și soldați și a 4.705 activiști de partid din Moldova.
Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicați și au fost pregătite 30 de eșaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportați au fost transportați în Siberia (Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul).
In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”.
De notat că acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.
1 aprilie 1951: Deportari
Operațiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/Nord și a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr. 667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.
Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă „Martorii lui Iehova”.
La această operațiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securității, 1127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.
1951: Deportari
Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepților sectelor ilegale ale iehoviștilor, inocentiștilor, arhangheliștilor, sâmbotiștilor, cincizeciștilor adventist-reformiștilor și membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia și RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniștri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 și nr.667-339cc din 3 martie 1951.
In jur de 550.000 romani deportati intre 28 iunie 1940 și 1948
1940: Recrutările forțate pentru muncă în URSS
Prin Hotărârea nr. 39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chișinăului I s-au cerut „recrutări suplimentare în județele RSS Moldovenești”.
Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată, învațători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării provinciilor românești ocupate.
Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de „moldoveni” au fost recrutați și trimiși la muncă pe șantierele sovietice.
1946 – 1947: Foametea provocată de Stalin. Aproximativ 300.000 de români morți
„Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).
„La noi foarte mulți au murit de foame și continuă și acum să moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte scârboșenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).
„Oamenii merg legânându-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).
„Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame… zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori și mai mulți, cadavrele stau împrăștiate pe drum…” (raionul Tiraspol).
„În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni…” (raionul Bălți).
„Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sânt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele…” (raionul Orhei).
„Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muștele, pe zi ce trece mor tot mai mulți…” (raionul Bujor).
„De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc așa și mai departe…” (raionul Vulcănești).
Relatări din cartea dlui Valeriu Pasat ” Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1940″, ROSSPEN, 2006, p.157-158
1956: Stramutari de populatie
prin trimiterile la lucrările de desțelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hrușciov în 1956 si trimiterea prin „detașamentele de komsomoli
1941: Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari
Lagăre de concentrare pentru prizonierii militari: Cel mai mare a fost „Spassk nr. 99”, inființat in iulie 1941 pe structura Diviziunii Spassk a „Karlag”-ului NKVD, situat la 45 km de orașul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de extracție a cuprului „Spassk”. Dintr-un total de 66.160 de prizonieri, 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. La aceștia se adaugă un numar de peste o mie de prizonieri de alta naționalitate, care au luptat in Armata Română, având probabil cetațenia română la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, „moldoveni”). (Vasile SOARE : Prizonierii militari si civili romani detinuti in lagarele de concentrare staliniste de pe teritoriul regiunii Karaganda, Kazahstan, in perioada 1941-1950)

10 octombrie 2016

Nu fi slugă a doi stăpâni!..

                                                                                   de  Iacob C. Istrati
         Lung e drumul și cotit…, dar mergi pe el Drept, ca să nu te clatine îndoielile și vei ajunge la împlinire… 
       Cineva dintre prietenii mei a accentuet dăunăzi, că: «avem un electorat  slab de fire, care este în stare să înghită orice covrig i se îtinde.»   Nu pot fi cu totul de acord.  O fi o parte şi de aceştia, dar în majoritate electoratul nostru s-a «disholbat», cum zice nenea Andrei Cuşnir din Căzăneşti: - Apoi să ştie ei, acei de sus, că eu nu mai sunt acela de ieri, m-am «disholbat» şi nu numai eu, dar aproape toată lumea din sat. Ştim noi încotro  s-o apucăm. Una e rău: că prin 2004 l-am votat pe Roşca şi ne-a trădat şi acum e cam greu de ales  pe acel, care într-adevăr merită şi nu va trăda interesele naţionale.  Dar,  ajunge cât am dus în cârcă mâncători la… şi tâlhari de toate mâinile (partidele). Vrem un om de- al nostru,  român din talpă, care să ţină cu inima şi sufletul la  naţia asta blestemată a noastră, apoi la ceilalţi…, dar să mai fie şi drept, să-i judece pe toţi cu aceiaşi măsură, fie român, turc ori tătar; bogat ori sărac… Hai, spune şi tu care e mai vrednic? Eu numai pe  unul îl văd, pe Mihai Ghimpu, că el nu doreşte să fie «împărat» ca Lupu şi Dodon, el vrea să fie Preşedintele Reîntregirii Neamului şi Ţării, cum a fost pe timpul, când m-am născut eu, român cu act de naştere românesc, dar care astăzi încă nu are nici o valoare. Nimenea nu mi-l recunoaşte: nici ăştea nici aceea de peste Prut. Şi de ce îmi cer atâtea acte şi…bani pentru a mă recunoaşte cine sunt? Se primeşte, că eu îmi târguiesc cetăţenia, mi-o cumpăr…, dar eu nu am vândut-o la nimeni, nici chiar comuniştilor! Apoi, iată, dacă Ghimpu ne uneşte, atunci scap  de intimidarea proastă de a mi-o răscumpăra. Nu spun, că ceilalţi candidaţi, care tot sunt pentru unire n-ar fi demni să –i votez, dar nu pot pe toţi, numai pe unul… E bună şi Vitalia Pavlicenco, care de mult timp se luptă pentru unire, dar a cam trecut timpul ei. Ce a făcut, fiind în fruntea paartidului său, a făcut foarte bine, dar  e timpul să recunoască, că mai departe trebuie de cedat funcţia altuia mai tânăr… Ar fi bine să cedeze şi să iasă cu cinste din cursa electorală, ca de altfel şi ceilalţi candidaţi… Eu, de exemplu, voi vota pentru Ghimpu -  aceste vorbe le-am auzit de la fostul profesor şcolar şi director de şcoală Andrei Cuşnir, care a  împlinit recent 78 de ani.
         Stau şi mă gândesc  cât de multă dreptate are domul professor?!… Mi se pare, că mai bine  ca dânsul nu spuneam nici eu! Adevărate  şi înţelepte vorbe.    Nu e de ajuns, că electoratul e împărţit  în trei  părţi, dar şi candidaţii noştri de dreapta sunt mai mulţi decât partide…
      Iată cum s-au împărţit alegătorii:
   1.  unionişti de stânga, care plâng după timpurile sovietice şi care vor să renască uniunea sovietică de tip nou cu centru la Moscova.
   2. unionişti de dreapta – acei, care vor să  repare acea mare greşeală din 1940 a sorţii acestui pământ numit azi RM  ca să se întoarcă acasă la cealaltă bucată de Moldovă şi la Ţara întreagă.
   3. statalişti – sunt acei, care  nu vor să–şi piardă portofoliile, vor să menţină statul RM, care a fost întemeiat de regimul comunist în 1940 la fel ca şi republica transnistreană în 1992 şi susţin politica Moscovei referitor la identitatea naţională. Ei susţin teoria naţiunii şi limbii moldoveneşti,  născocită de Kremlin.  Statalismul pentru Moldova înseamnă furt în proporții excepționale și, în consecință, decesul acestei țări.
       Fraţi români! Mă adresez în clipele grele prin care trecem, clipe, la care istoria ne-a condamnat- clipe de luptă pentru reîntregirea neamului, ţării, numită - România. Acest nume a semănat frica, panică în rândurile duşmanilor noştri de veacuri, văzând în noi o forţă de temut şi, torcând ura şi invidia printre noi, acţionând pe toate căile şi prin toate mijloacele să ne slăbească moral şi fizic, umilindu-ne, învrăjbindu-ne pentru a ne dispersa, dezbina, reuşind intr-o oarecare măsură să ne înstrăineze prin schimb de hotare, prin creare de „ţărişoare”şi „limbi”, şi ne-au adus, unde am ajuns acum- în pragul dispariţiei ca etnie, ca ţară...
     Salvarea noastră este în Unire!  Începe etapa finală de luptă pentru realizarea Marii Uniri, lupta pe toate căile şi prin toate metodele posibile nonviolente, întru atingerea acestui sfânt ideal.
       Fraţi români!  Fie ca sfârşitul anului  2016 să intre în istorie ca anul unei cotituri radicale în lupta pentru Reîntregirea Neamului şi Ţării!
       Ştiu, că acum, înaintea alegerilor, când avem în această Românie Mică cele mai multe  partide  din lume, iar candidaţi în scrutinul electoral pentru alegerea Preşedintelui RM  şi mai mulţi, ne frământă cea mai grea întrebare: pe cine să votăm?
        De la un timp a intrat în circulaţie maxima: Tinerii si Diaspora vor salva Neamul şi Ţara.  Acest lucru e adevărat. Dacă tinerii s-au unit, făcând un lucru enorm de mare, necesar pentru promovarea valorilor naţionale, şi se află în avangarda companiei de lămurire în masă a priorităţilor, beneficiilor Unirii cu România, apoi la capitolul Diaspora e  trist.
Doamnelor şi Domnilor! Problema de a uni persoanele plecate peste hotarele RM e foarte serioasă şi necesară la moment ca niciodată. De asta depinde poate soarta de mai departe a poporului nostru. Dar e foarte greu de a uni dar, la moment aş propune să organizăm o Asociaţie Mondială a Dacilor din Basarabia (AMDB) la care să adere toate asociaţiile din Diasporă... Problema e, că asociaţiile noastre de peste hotare sunt în majoritate moldoveniste. Pentru a deveni membru al OMDB propunerea mea este de a schimba numele asociaţiilor. Să se numească fiecare -Asociaţia Dacilor din Basarabia. Acesta e adevărul şi soluţia pentru a ne uni într-o organizaţie mondială. Atunci va dispare teama de numele ROMÂN, şi ne vom putea întruni în Congrese noi singuri, acei din Diaspora,  nu la apelul Guvernului de pe Bâc, dar la o hotărâre a unui Consiliu Mondial al Dacilor, la care să luăm nişte hotărâri serioase pentru a înfăptui reformele pe care le aşteaptă poporul nostru.  Motivaţiile de genul: «nu e numaidecât să schimbăm numele asociaţiei din Asociaţia Moldovenilor din Quebek în Asociaţia Românilor (Dacilor) basarabeni din Quebek, că e una şi aceiaşi: ori a moldovenilor ori a…», după cum gândeşte D-na Ala Mândâcanu nu merge, e timpul a spune lucrurilor pe nume, adevărat, aşa cum tre să fie, să nu facem un joc dublu, (povestea cozorocului…).  Hai, să medităm!  Acest lucru îl putem face pe internet. Să pornim grupul de iniţiativă. Ce ziceţi, D-na Elena Drăgălin,  Alexandru Mursa, Dorin Dusceac, Olga Bâtcă şi alţii?  Suntem datori în faţa istoriei  să facem acest lucru, căci de el depinde soarta acestui frumos meleag al nostru. Pentru aceia, ca la viitoarele alegeri parlamentare  să fie   aleşi deputaţi unionişti de dreapta în majoritate.
       Peste o lună noi trebuie să alegem un Preşedinte corect, devotat cauzei naţionale, principial, consecvent în toate acţiunile şi declaraţiile sale, integru, cu verticalitate etc. Sunt sigur, că, dacă Mihai Ghimpu va deveni Preşedinte al RM, va intra în istorie ca cel mai bun şef de stat pe care l-a avut vre-odată R. Moldova. Mai mult, va fi acel Preşedinte, care va reuşi să realizeze obiectivul unirii R. Moldova cu Patria-mamă – România.
      Iată ce ne spune cunoscutul politician român Mircea Druc: «… la alegeri aș vota pentru un candidat-președinte unionist, verificat în timp și spațiu. Acesta este Mihai Ghimpu.»
         Să cităm una din adresarea D-lui Mihai Ghimpu către electorat: « Frați români, vă spun cu mâna pe inimă că vreau să rămân fără slujbă. Nu am nevoie să fiu președintele R. Moldova, deoarece eu vreau ca această funcție să treacă la București, la Cotroceni. Acolo trebuie să fie președintele tuturor românilor. Cu cât mai repede se va întâmpla asta, cu atât mai bine. Eu voi fi președintele R. Moldova care va pregăti Unirea și cel care o va face. Acesta este proiectul meu electoral. Unirea e ceva firesc, pentru că un popor nu poate fi despărțit de un râu care trece prin inima noastră.»
          Fraţilor, Mihai Ghimpu este un politician cu verticalitate, care a mers consecvent spre realizarea obiectivelor ce şi le-a stabilit încă acum câteva decenii. Dlui este un luptător convins pentru cauza naţională şi a dovedit în toţi aceşti ani, că pentru Domnia sa contează interesul cetăţenilor, al ţării, iar alte interese îi sunt străine. Că are neajunsuri multe şi slăbiciuni, păi orice om le are, dar dacă analizezi activitatea lui de la începuturi până acum, apoi vezi persoana care a învăţat a face politică...şi a jucat rolul de politician mai bine ca alţii, manipulând pe duşmanii unirii cu succes. Nu, nu cred să mă înşel . La noi, românii moldoveni, din veacuri nu s-au trădat fraţii şi părinţii (numai la sovetici, alde Pavlik Morozov şi...). Mihai Ghimpu nu poate trăda idealul fratelui  său Gheorghe Ghimpu, care este şi al nostru ideal- Reântregirea  României.
       Cine este vinovat de faptul, că am ajuns astăzi în halul în care se vede?  Eu cred, că vinoveţi suntem noi, poporul: părinţii noştri şi noi - generaţia anilor 50-70… Da, sunt şi părinţii vinovaţi, dar cea mai mare învinuire o purtăm noi, că am permis acestui sistem corupt al organelor de conducere a statului acesta, poreclit "republica moldova" să umple lumea cu noi, românii basarabeni la început prin deportări forţate (1940-50), apoi prin deportări binevole (comsomolschie stroichi 1960-80), ca mai târziu, după dispariţia imperiului sovietic, să vină la putere un sistem neocomunist, care încetul cu încetul s-a transformat într-un sistem de conducere a hoţilor, chiar a hoţilor în lege, ce au dus populaţia Basarabiei la deportări binevole în toate colţurile lumii! Ei ne-au dus de-acasă! Partidele lui  Voronin, Dodon, Usatâi şi Ko… Pe ei să-i  condamnăm! E timpul să ne luăm ţara înapoi, să-o reântregim, să facem o Românie-Dacia aşa, cum a fost odată pe timpul lui Burebista!

29 august 2016

Petiție online: Romanii cer expulzarea ambasadorului SUA din Moldova

Moldovenii cer expulzarea ambasadorului SUA din Moldova, James Pettit, după ce a declarat că Republica Moldova trebuie să rămână un stat independent, iar unirea cu România nu este o alegere practică.
Petiție online: Moldovenii cer expulzarea ambasadorului SUA din Moldova„Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”, a declarat James Pettit.
În replică, inițiatorii petiției spun că Moldova reprezintă teritoriile de la „r.Moldova, r.Siret, Bucovina, Hotin, Republica Moldova și Basarabia (ținutul de la Marea Neagra între Dunare și Limanul Nistrului)”.
„Conform actului de la 1 decembrie 1918 Moldova, Transilvania și Valahia au format un singur stat, în granițele micșorate ale vechii Dacii, un stat cu numele România. Acest act nu și-a pierdut valabilitatea fiind grosolan încălcat de către Germania nazistă și URSS comunistă. După destrămarea URSS, descendenta sa Rusia a format un pseudostat românesc, cu ajutorul persoanelor influențate de la Chișinău și București, Mircea Snegur, Iurie Roșca, Ion Iliescu și alții. În asa fel România nu și-a putut recăpăta teritoriile pierdute”, se arată în textul petiției.
„În acest context a spune că Moldova nu este România este un fals istoric și o sudalmă la adresa tuturor românilor. Domnul Ambasador James Pettit trebuie să părăsească Republica Moldova până la expirarea mandatului”, se mai arată în petiția online care poate fi găsită aici.

19 iulie 2016

O veste minunată! Generalul Ion Costaș candidează la preșidenția României Mari!... Va începe la toamnă cu preșidenția Basarabiei, a Republicii Moldova!

 Așadar la toamnă, la sfârșit de octombrie, în Basarabia se vor ține alegeri prezidențiale, după o formulă nouă, cea corectă și firească: viitorul președinte va fi ales prin votul alegătorilor, al cetățenilor, nu prin votul partidelor, a o sută de politicieni, fie ei și parlamentari! Cu siguranță, parlamentarii de la Chișinău nu-s niște neica nimeni ca parlamentarii din actuala legislatură dâmbovițeană! Dar totuși! Oricât ar fi de buni, de dedicați binelui comunitar, național, ei nu sunt decât o sută unu, mari și lați! În cel mai rău caz, din cei o sută mai ușor găsești câteva zeci care să fie mai ușor de manipulat, de păcălit, de cumpărat decât câteva milioane de basarabeni!

Important este ca bravii noștri frați de peste Prut să aibă pe cine alege! Să aibă pe buletinele de vot o listă de candidați, nu glumă! Nu un alde Ponta, Johanis, Macovei, Udrea și celelalte fantoșe care au defilat pe scena bucureșteană în 2014!...

Cât am înțeles eu, frații noștri basarabeni vor avea însă din ce alege și culege! Nu vor trăi drama de a fi nevoiți să aleagă răul cel mai mic!...

Cât îi cunosc eu de aici, din București, pe câțiva posibili candidați deja anunțați, sunt toți oameni serioși, cărora le-ar sta bine și în biroul „oval” de la Cotroceni! Mult mai bine decât celor care l-au făcut de poveste după 1990...

Însă dintre toți acești onorabili candidați de la Chișinău, pentru mine, se detașează net cel pe care-l cunosc cel mai bine: generalul ION COSTAȘ!

Mai înainte de orice aș vrea să se confirme zvonul ajuns la București că sunt câteva entități politice de prima mână care l-au invitat de domnul general să candideze, oferindu-i sprijinul politic și logistic necesar. La aflarea acestui zvon m-am grăbit să-i scriu domnului general și să adaug și eu ce am putut pe lista argumentelor care pledează pentru acceptarea candidaturii! Mă rog la Dumnezeu ca numele generalului ION COSTAȘ să figureze pe lista candidaților. Domnule general ION COSTAȘ, sublocotenentul Ion Coja vă ordonă să candidați!...

Cât privește argumentele pe care le-am invocat către domnul general, acestea sunt argumente cu care mă voi adresa la vremea potrivită alegătorilor basarabeni!

Până atunci le fac cunoscut românașilor de pretutindeni vestea minunată că la toamnă sunt mari șanse ca românii – deocamdată cei din Basarabia, să-și aleagă președinte un român, un român de ispravă, așa cum la București nu ne-am învrednicit să alegem. Din patru președinți post-decembriști niciunul nu a fost român, nici unul nu a fost mai de Doamne, ajută! Niște răi și niște fameni!

Fraților! Se sparge ghinionul și vraja se rupe! Ieșim de sub blestem prin alegerea lui ION COSTAȘ! Dă, Doamne!

Ion Coja

29 martie 2016

„Lașitate, incompetență sau trădare?” – Reflexii asupra aniversării celor 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România la Parlamentul României (dr. Robert Stănciugel)

Trentino – Tirolul de Sud – este una din cele 5 regiuni cu statut autonom din Italia și se află în partea de nord, la granița cu Austria.
dr.Robert_StanciugelÎn anul 1919, prin Tratatul de Pace de la Saint-Germain, regiunea Tirolul de Sud este anexată definitiv de Italia.
De la acea dată până în prezent, Austria a avut și are un departament guvernamental care se ocupă special de revenirea acestei regiuni la patria-mamă!
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul Răsăritean.
Republica Federală Germania, de la apariția ei și până la căderea Zidului Berlinului, a avut un departament guvernamental care avea ca scop crearea premiselor de unificare a celor două Germanii.
După cum se cunoaște Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, este (nu a fost), pentru simplul fapt că efectele lui se pot vedea și astăzi, un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului și ministrul de externe a URSS Molotov și ministrul de externe german Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
Consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov au fost practic continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa, vestul urmând a se afla sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul, sub influența Uniunii Sovietice.
Întrebarea care se pune astăzi este următoarea:

Care este departamentul guvernamental care are atribuțiuni clare și precise în renegocierea Pactului Ribbentrop-Molotov și a Pactului Churchill-Roosevelt-Stalin?

Prin încheierea acestor două tratate, România a avut numai și numai de pierdut!
Prin renegocierea Pactului Ribbentrop-Molotov, pe căi diplomatice, Basarabia revine la patria-mamă, fără a mai avea manifestări de astăzi din stradă, iar cazul renegocierii Pactului Churchill-Roosevelt-Stalin, România scapă de sub influența Rusiei!
Dar…! Părerea mea personală, este că nu se vrea!
Există națiuni nefericite, blestemate, care își erodează energiile naționale lamentându-se între patimi și răstigniri.
O astfel de națiune suntem și noi, pentru că de la 1948 încoace nu am avut oameni politici legați cu sufletul de neamul românesc, de țară, mai întâi, și după aceea, de interese partinice sau politice egoiste.
Timp de o jumătate de veac sfânta lașitate românească ne-a strivit, ne-a răvășit inimile și a erodat energiile naționale lamentându-ne între pătimiri, răstigniri și moarte.
“De facto”, un om politic este judecat nu după retorica vânturată și bunele intenții, ci după foloasele aduse comunității naționale, deci vorbim de fapte, ce face el pentru întregul său neam, din țară sau de peste hotarele acestei țări.
Oamenii noștri politici valoroși, înzestrați cu acea eminență divină de a se pune cu întreaga lor viață în serviciul neamului, au fost arestați, condamnați în procese înscenate, au fost aruncați în temnițe și îngropați în gropi comune din cimitirul săracilor de la Sighet.
Nimeni nu știe cu exactitate unde se afla rămășițele pământești ale celor aproximativ 150 de fruntași politicieni, toți care au luptat și au realizat Marea Unire a Neamului de la 1 decembrie 1918, Alba Iulia, România Mare. Unii dintre ei, foști președinți de consilii de miniștri, generali de corp de armată, episcopi catolici și greco-catolici, alții, preoți, profesori universitari și oameni de știință. Vârsta lor înaintată nu a contat în fața judecătorilor. Au fost torturați, au fost înfometați, au fost lipsiți de medicamente și de tratamente medicale, până la exterminare.
După cele întâmplate, s-ar cuveni ca atât inchizitorii, astăzi liberi, care-și duc bătrânețea în vile și cu pensii mari, fără vreo remușcare, cât și victimele care mai sunt încă în viață să tragă învățăminte din primejdiile prin care au trecut. Să nu uite că suntem cu toții creștini, oameni și frați, că slujirea unei puteri străine atrage după sine trădarea de națiune, pentru niște privilegii trecătoare.
Generațiile viitoare ne vor chema în fața Tribunalului Conștiinței, că încă nu ne-am trezit la realitate și, în acest caz, din lipsă de prevedere și intuiție normală, vom fi mai vinovați decât cei care ne-au dus în “robia” comunistă.
Un om politic care guvernează și are puterea decizională este, într-un fel, “pater patria”, înseamnă că îi reprezintă pe toți alegătorii și are datoria morală să-i apere pe toți, fie buni, fie răi, chiar dacă l-au votat sau nu.
Pornind de la cuvintele domnului Marian Clenciu, președintele Asociației Culturale Pro Basarabia  și Bucovina:
“Există o diasporă care are interesele ei față de statul român și există un segment al românilor de lângă România, față de care consider că statul român este dator să-i ajute, pentru că i-a lăsat în afara granițelor. Dacă am fost înțeles(?) Aceeași problemă este de fiecare dată, „românii de pretutindeni”… intrăm într-o găleată, dar nu prea avem aceleași interese.(…)  Dar românii aceia care timp de două sute de ani au fost forțați să vorbească limba rusă sau numai rusește, pentru că i-ați văzut câteodată că își traduc gramatica din rusește, românii născuți în Siberia… Față de aceia avem o datorie și trebuie să fim alături de ei și ei nu sunt diaspora! Românii din jurul României nu au plecat nicăieri, nu s-au mutat! Știți că este proverbial pentru românii din dreapta Tisei: „Am schimbat patru state și toaleta din curte tot acolo este”. Ori, într-o astfel de declarație, dacă și domniile voastre, după ce am crezut că ne înțelegem, iar vorbiți de diasporă (ref. la românii din jurul României n.r.)?…” (vedeti mai mult aici: Video: Românii din jurul României și românii din R. Moldova, omiși de rezoluția finală a Conferinței Românilor de Pretutindeni! Reacție dură a președintelui Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina! )
Pentru această categorie, “românii din jurul României”, pe care, ignorându-i din motive de oportunism politic sau din alte calcule diplomatice, se comite o crimă națională imprescriptibilă, pe care nimic și nimeni nu o poate ierta.
Guvernanții și parlamentarii noștri încă nu și-au exprimat public poziția noastră (a României) fermă față de acești confrați oropsiți de soartă, care nici astăzi nu au acces la cele mai elementare instituții de cultură, școală, biserică, bibliotecă, presă etc. în limba maternă. Din acest punct de vedere sunt unicii și singurii exceptați de la drepturile omului din Europa.
Începând din secolul al XIX-lea există o conspirație împotriva neamului românesc, un proces de etnocid , în toate “statele vecine și prietene” cu noi. A continua acest proces de etnocid, care se petrece sub ochii noștri, ar însemna a fi complici la propria noastră sinucidere, strivire și primejdie în viitor.
Este de notorietate faptul că România a respectat în toate timpurile, chiar și sub dictaturi, drepturile tuturor minorităților, cu atât mai mult astăzi că există la noi în țară “raiul minorităților”!
Dacă noi o facem din toată inima, de ce nu ar face-o și ei?
Dacă nu vor să ne respecte confrații și statul român, atunci putem aplica “principiul reciprocității”, principiu invocat și aplicat în perioada interbelică!
Egalitatea în respectarea reciprocă a prevederilor din Carta Drepturilor Universale ale Omului a Națiunilor trebuie să stea la temelia unor raporturi diplomatice corecte și coerente.
Dar astăzi nu am avem oameni politici la înălțimea gravității timpului și a istoriei cu care să poți aplica “principiul reciprocității”. Așa-zisa “clasă politică”, “cârmacii noștri geniali” și-au vândut sufletul și neamul pentru vanitate și incompetență politică!?
Comunitățile de români din jurul României sunt desființate de “statele vecine și prietene” prin statisticile publicate, la care politicienii noștri nu au comentarii! De ce oare!?
Dacă așa-zisa “clasă politică” se poate lepăda de frații ei din jurul României, cei de un sânge și o limbă cu ei, cu noi, poporul, națiunea română nu trebuie să fie de acord cu ce vor să facă!
Domniile lor nu realizează faptul că vom fi un exemplu rău pentru Europa, pentru că “cine nu-și iubește feciorii, nu-și iubește nici patria, nici neamul”.
Domnilor politicieni, nu ne putem baza pe sentimente de generozitate așteptând de la “statele vecine și prietene” să le fie milă de frații noștri și să ne respecte demnitatea națională!
Domnilor politicieni, vă rugăm să luați act de sufletul poporului român, popor care va votat, luați act de dorințele și aspirațiile lui, bineînțeles cu respectarea legislației incidente, și haideți să ne lepădăm de “sfânta lașitate politică”!
Problema românilor din jurul României, a celor din Balcani, este un teren minat, dar demnitatea umană și națională se câștigă stând în picioare, nu în alte poziții!
Dacă România este cu adevărat independentă și nu trebuie să ceară aviz favorabil de la sultan, de la marele vizir de la Kremlin sau de la Unchiului Sam, este incredibil cum după aproape 27 de ani de la așa-zisa “Revoluție Română” nu am fost în stare să trecem la repararea unor nedreptăți care ne-au fost făcute prin acte normative internaționale!
Domnilor politicieni, fiți demni de mandatul cu care v-am investit noi, alegătorii!
România are nevoie astăzi mai mult ca oricând de un Minister al Propagandei Naționale, în cadrul căruia să funcționeze Departamentul Politici pentru Relația cu Românii din afara României, nu un Minister al Românilor de Pretutindeni, care nu va face nimic mai mult decât Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe!

Dragul meu Neam Românesc, sunt convins că ne lipsește experiența societății civile, oare cât ne trebuie să învingem această perversitate care ne ține pe loc?

8 martie 2016

CONSECINȚELE TRĂDĂRII ÎN RĂZBOIUL DE LA NISTRU



În primăvara anului 1992, prima rafală de mitralieră la Cocieri-Dubăsari, a produs moartea unor oameni pașnici și începutul în ceea ce în istorie va rămâne ca Războiul pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Cu acest prilej, an de an, în ultimul sfert de veac, la 2 martie, românii basarabeni și cei transnistreni, deopotrivă, comemorează Ziua memoriei, zi cu flori și cu tristețe și revoltă, pe undeva însă și resemnați, actul de acum 24 de ani, când, sfidând democrația europeană, mercenarii ruși, năimiți de prin toate colțurile incomensurabilului spațiu exsovietic au năvălit peste Moldova suverană ca să combată ”fascismul românesc” și să ”salveze” chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârțâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, fără perspectivă, care se scufundă în apele adânci ale oceanului.
Totul a început de la prăbușirea sistemului socialist mondial și dezmembrarea URSS în 15 state independente. Această situație a devenit fenomenul principal ce a marcat în istoria umanității sfârșitul secolului XX.  În acest global eveniment este prinsă și Basarabia, care circa 200 de ani a fost ocupată de  imperiul rus și sovietic.
Începând cu anii 1988-1990 în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mișcarea de Eliberare Națională, care luptă pentru libertate, dezrobire și Unire cu Țara mamă România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R.Moldova și alte regiuni ale URSS, rușii au organizat confruntări politice și conflicte militare.
În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un șir de evenimente destabilizatoare, au schițat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forțele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a, acționau clandestin, pregăteau cadre, executanți. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care în 1991 au declanșat conflicte militate și războiul. Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreprinderilor mari și a Complexului militar industrial, condus de Moscova, personal de Președintele Sovietului Suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei dinR.Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria și Găgăuzia au fostrealizate de Igor Smirnov și adepții ruși de la Moscova, deputații: Travkin, Jirinovski, Ruțkoi, Morozov, Graciov și, personal, de ex.Președintele URSS Gorbaciov și mai târziu de Elțin.
Așadar, ce a avut loc în Republica Moldova: Un conflict social? Un conflict armat? Un război civil? Un război pentru integritatea și independența Republicii Moldova? Din cercetările efectuate, studiile și documentele analizate constatăm că din 1990 și până la 5 august 1992, a fost un război declanșat de Rusia contra Republicii Moldova, un război tactic de tip nou cu operațiuni militare, ofensive, retrageri, diversiuni, incidente pe toata linia frontului, de-a lungul Nistrului, începând cu nordul Moldovei: Otaci, Soroca și terminând cu Talmaza, Ciobruciu, Palanca, localități amplasate de-a lungul râului Nistru. Pentru Republica Moldova acest război a însemnat apărarea propriei independențe și integrități. Caracterul și conținutul evenimentelor nu trebuie minimizate. Acesta a fost un război al Rusiei contra suveranități și, independenței Republicii Moldova, a fost un război pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu Româniași stabilirea dominației geopolitice a Rusiei în aceasta regiune. Acest fapt a fost confirmat de serviciile de contrainformații moldovenești dar și de oficialitățile rusești de la Moscova.
Rușii și separatiștii din Transnistria au acționat rapidși consecvent împotriva organelor de drept ale Republicii Moldova. În august 1990 rușii au organizat un referendum pentru dezmembrarea Moldoveiși formarea Republicilor autonome la așa numita cerere a minorităților naționale ruse, ucrainene și găgăuze, iar în septembrie al aceluiași an formează structuri anticonstituționale, guvern miliție, procuratură, etc., în așa numita ”Republică autonomă socialistă Moldovenească Nistreană”.
Toate organele legitime de stat ale Republicii Moldova în Transnistriaau fost lichidate cu ajutorul organizațiilor paramilitare, batalioanelor de cazaci ruși, care au fost amplasate în toate localitățile de Est ale Republicii. Toate aceste scenarii erau conduse de la Moscova de A. I. Lukianov, și coordonate cu A. Bolșakov, I. Smirnov, I. Blohin - șovini rușiși alți mancurți moldoveni autohtoni: Gh.Maracuța, A.Caraman, M. Kindighelean, Gh.Eremia, V.Voronin, P.Lucinschi, A.Sangheli, V. Moțpan, I. Roșca, și alții. După rebeliunea din august 1991 A. Lukianov a fost arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început și lupta subversivă împotriva Republicii Moldova, iar toate forțele proimperiale ruse au rămas în Transnistria. Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit foarte multe persoane din serviicile secrete ruse, implicate în evenimentele tragicedin Riga, Vilnius și Kaukaz. O mare parte din lucrătorii K.G.B.-ului sovietic al Moldovei s-a transferat cu munca operativă la Tiraspol. Activitatea militaro-separatistă a fost preluată și personal coordonată de cătregeneralul A. Ruțkoi, vicepreședintele Rusiei. Încercările guvernului Moldovei de a interzice activitatea separatiștilor, arestarea K.G.B.-iștilor, liderilor separatiști (I. Smirnov, G. Pologov, Kindighelian, etc.), s-au soldat cu eșec. Grevele „femeilor în colanți” din Tiraspol, conduse de liderul organizației separatiste de femei, Nina Andreeva, nu numai că au pricinuit daune economiei Moldovei dar au paralizat activitatea Societăților comerciale, căilor ferate șistructurilor de stat a guvernului Muravschi.
Separatiștii transnistreni se pregăteau de război. Un mare rol în pregătirea și declanșarea războiului împotriva Moldovei l-au jucat mass-media rusă. Toate ziarele Rusiei, în unison, au îndreptățit agresiunea, au apărat tutela politică rusă. În Republica Moldova au fost dislocate forțe suplimentare ale armatei ruse, au fost aduse formațiunii căzăcești de pe Donși Cubani, detașamente speciale înarmate „Alfa”, „Delfin”, grupe diversioniste coordonate și conduse de statul-major al Armatei a 14-a ruse. Aceste forțe militare aveau o capacitate de luptă foarte mare. Ele se pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci și cu forțele armate ale României,amenințau că vor ajunge la Prut, Siret și București. Această perioadă de pregătire se încheie în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni și operațiuni de lichidare a poliției moldovenești în Transnistria. S-au dus lupte la Dubăsari și lapodurile de peste Nistru, unde au fost arestați polițiști și oameni civili, în conflictele armate mor oameni din ambele tabere. Mai apoi au urmat operațiunile militare.
La 2 martie 1992, forțele armate ruse deschid foc asupra populației pașnice la Cocieri, unde au omorât oameni pașnici, nevinovați. Cu acest eveniment începe  războiul cu Transnistria separatistă. Pe parcursul lunii martie, între forțele de ordine ale R.Moldova și cele separatist apar conflicte și zone de luptă.
Lupte se duceau în următoarele localități: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari, Griogoriopol, Coșnița, Doroțcaia, Tighina, Varnița, Copanca, Fârlădeni, Gâsca. Se formează câteva fronturi de luptă de-a lungul Nistrului. Din partea R.Moldova sunt mobilizați militari, voluntariși polițiști. Armata Moldovei, organizată în grabă, amplasează câteva unități de infanterie motorizată și artilerie în direcțiile strategice: Dubăsari, Coșnița, Doroțcaia și Tighina. Se duc lupte și bătălii la Cocieri-Dubăsari, unde armata rusă, împreună cu separatiștii dau drumul la tancuri, care probează pozițiile generalului N.Petrică. Tancurile și pozițiile inamice sunt nimicite. Pe frontal Coșnița-Doroțcaia se duc lupte pentru apărarea satelor moldovenești de pe Nistru. Artileria inamică bombardează, în fiecare zi, localitățile din dreapta Nistrului. Artileriștii armatei moldovenești reacționează și atacă  structurile armatei ruse.
Cele mai mari incidente militare și conflicte între separatiștii înarmați și forțele de ordine apar în Tighina, unde periodic se duc lupte de stradă, orașul este împărțit în câteva sectoare controlate de forțele separatisteși Armata a 14-a rusă, pe de o parteiar forțele legitime ale Republicii Moldova (poliția, armata), controlează alte doua sectoare ale orașului Tighina.
Redăm pe scurt câteva secvențe de luptă din Tighina, unde am participat ca luptător si ofițer cu misiuni speciale în cadrul Armatei Naționale. Începând din 19 iunie până în 23 iulie 1992 s-au purtat lupte grele pentru a elibera de separatiști și a menține orașul Tighina în frontierele legitime ale Republicii Moldova.  Eram dotați cu pistoale, automate Kalașnikov, aruncătoare de grenade AG-7, AG-9, aruncătoare de mine și artilerie, inclusive reactivă, care nu a fost implicată în război. Orașul avea o lungime de circa 15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului, era împărțit în sectoare mari de luptă, ne strecuram în grupuri mici de câte 3-4 persoane printre străzi și ulicioare, de la casa la casă, urmăream inamicul, care era impus să se retragă spre Nistru la Tiraspol. Pentru distrugerea rezistenței inamice foloseam manevre și incursiuni, eram ajutați de populația băștinașă, inclusiv de ruși, care se ascundeau de separatiști în apartamentele și în casele lor, îi condamnau pe separatiști că provoacă un dezastru, o neliniște în oraș, formând o ”ruptură” între moldoveni și ruși. Noi, militarii, împreună cu polițiștii din Brigada cu destinație special BPDS mai foloseamblindatele ”Amfibia”, tunuri de mic calibru sau blindate pe șenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de mitraliorii moldoveni, luptători curajoși și neînfricați, majoritatea cu armata făcută la sovietici sau în Afganistan. În două zile de luptă continuă, orașul practice a fost eliberat de separatiști, însă rușii, simțind înfrângerea totală, nu s-au potolit, au băgat tancurile regimentului motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate în Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu au rezistat atacurilor tancurilor inamice și au cedat. Ajutorul cerut, nu a venit. Batalionul colonelului rus L.Karasiov, care a luptat sub tricolor, de partea Republicii Moldova, a fost decimat de tancurile generalului Lebedi. Lângă cetate au fost distruse încă câteva puncte de rezistență a moldovenilor, în această luptă am pierdut circa 100 de combatanți, morți și răniți.
Cadrele de comandă, ostașii noștri, dând dovadă de eroism și devotament față de tânărul stat suveran, Republica Moldova, au luptat, pe viață și pe moarte, cu separatiștii transnistreni, cu tancurile și blindatele Armatei a 14-a ruse. Orașul Tighina a devenit portdrapelul cinstei și onoarei militare a militarilor, voluntarilor și poliției moldovenești. Luptele au fost sângeroase, în acele moment parcă viața nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcă erai într-un exercițiu sau misiune. Ziarul american „Times” relata că în oraș „plutește miros de cadavre.Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casă, stradă, cartier”. Separatiștii și cazacii, chiar fiind ajutați în lupte de forțe solide ale armatei ruse, n-au reușit sa-i scoată pe curajoșii luptători moldoveni din orașșidin a „doua cetate a Tighinei” - Secția de Poliție din centrul orașului. Nici localitatea nu a fost cedată de polițiștii și combatanții moldoveni, orașul, iarăși fiind împărțit în două părți, unde cea mai mare parte era controlată de forțele republicane.
Peste aproape 2 luni acești bravi luptători au fost constrânși să depună armele și să părăsească pozițiile de luptă prin rușinoasa Convenție de încetare a focului „Elțin-Snegur”, semnată la 21 iulie 1992, la Moscova. Știau oare luptătorii că Președintele,Mircea Snegur, va ceda, pentru totdeauna, acest oraș istoric, strategic și valoros centru economic al R.Moldova din partea dreaptă a Nistrului, separatiștilor tiraspoleni, care înființaseră un stat nelegitim pe partea stângă a Nistrului? Cu siguranță, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ca un trăsnet, ruinând total buna credință a ostașilor în loialitatea conducătorilor de vârf. Militarii și voluntarii știau că limba, istoria și pământul-sunt cei trei stâlpi pe care se ține neamul. Acesta era prețul sângelui lor și, iată că, printr-o semnătură a conducătorului de stat, le pierduseră pe toate trei. Ce rușine din partea lui Mircea Ianovici Snegur. Și astăzi suferim din cauză trădării în interesul Rusiei. La Chișinău, Bălți, Bender și Tiraspol continuă protestele și incidentele separatiștilor, cu acțiuni antiromânești, antiunioniste.
Înfrângerea Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din Rusia. În toate aceste evenimente de război, o contribuție negativă ar avea și conducerea Moldovei, care nu a știut să evite războiul, să demareze acțiuni diplomatice ci țările europene, cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică și cu Executivul României.
Fostul Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unionisteși euroatlantice, semnând zeci de documente economice și militare (secrete) cu Federația Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, țările europene și SUA.
Mircea Snegur, secondat de clasa politică și de comisiile de conciliere din care făceau parte foști ”secretari de partid ai comitetului central comunist”, și mă refer la deputații și conducătorii de vârf ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, D.Moțpanși alții, cunoscuți simpatizanți de partea rusofilă nu au dorit să propună și să rezolve în interes național soluții eficiente prin care să ajungă la o victorie politică asupra separatiștilor transnistreni. Mai mult decât atât, comandantul suprem al Forțelor Armate ale Republicii, „generalul” Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securității și Ministerului de Interne, suficiente și alarmante date privind înființarea armatei separatiste, mișcarea și redislocarea pe poziții strategice a unităților militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea Armatei Naționale sau a trupelor de carabinieri, nu mai spun de întărirea și dotarea cu armament a poliției, a celorlalte forțe ale Ministerului de Interne(structurilor militare și de carabinieri) s-au luat mult mai târziu, după începerea acțiunilor militare.
Conducătorii noștri, fiind surprinși în condiții de inferioritate numerică,  armata la început, nu auștiut cum să câștige timpul necesar pentru constituirea unităților de luptă, pentru înzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament și muniție. Zeci de cereri și rapoarte au fost înaintate de combatanții de pe front.Și toate s-au izbitde refuzul autorităților moldovenești care spuneau că este lipsa dearmament și muniție în depozitele armatei, lucru total neadevărat.Abia după protestele luptătorilor de pe front, care au ieșit depe pozițiile de luptă și au cerut demisia Președintelui și miniștrilor de resort,conducerea republicii s-a ”datpeste cap”și imediat a găsit în depozitele militare tehnicăde războiși armament cât să înarmeze nu un batalion desoldați, ci câteva divizii. Evident, a găsit acesta armament suficient de târziu cât să se piardă războiul.
Pe front apăreau și fenomene ieșite din comun. Unii ostași cereau Unirea cu România și de comun acord să luptăm împotriva inamicului rus. Alții cereau înarmarea totală a populației și lupta împotriva separatismului, dar nu împotriva Rusiei. Erau și indivizi, care în semn de protest față de comandanții ruși, numiți de minister, care conduceau unitățile moldovenești, dezertau de pe front. Toate acestea erau raportate Comandantului Suprem al Armatei. La întâlnirile private pe care le-am avut cu Domnia Sa, Președintele Mircea Snegur, despre formarea ”unei structuri de informație și contrainformație național” în cadrul Armatei sau despre unirea R.Moldova cu România, întotdeauna mă apostrofa, că nu sunt bani, sau nu este cazul de unire, mai binesă fim singuri, de parcă se vedea un Președinte veșnic al R.Moldova.
Comandantul suprem, Mircea Snegur, secondat și de șeful Statului Major al Forțelor Armatereunite, generalul Pavel Creangă, desigur, încă din aprilie-mai 1992, au folosit „cu succes”tactica de apărare „în tranșee”, numită și „războiul pozițional”,ceea ce a avut darul să-i demoralizeze pe comandanți și pe combatanțide la bun început, fiind spulberată orice idee de victorieasupra inamicului. Ca într-un război de tip nou, în continuarea„viziunii” strategice a comandantului suprem, Statul Major nu a asigurat conducerea și coordonarea punctelorde comandă de pe fronturi, nu a elaborat nici un document specificoperațiunilor militare, nu a condus nici o acțiune ofensivă împotrivainamicului. Pe scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a existat nici opolitică militară coerentă.Și încă un exemplu de incompetență și trădare națională. Conducerea Republicii Moldova (Președintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei Sangheli, deputatul, șef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în fața unei minorități naționale de 100.000 de găgăuzi, acordând autonomie. Decizia care contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la insistențele liderilor găgăuzi și a separatiștilor din Transnistria, făcându-se, conștient, jocul Moscovei.
Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea organic privind statutul juridic special al Găgăuziei. Acel document a fost promulgat de Președintele Snegur la 13 ianuarie 1995, Și aceasta după ce, în octombrie 1990, el promisese că, atât timp, cât va fi președinte al republicii, nu va permite fărâmițarea statului moldovenesc în structurile incompatibile cu un stat independent și suveran.
Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război, declanșat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morți, pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă; circa 2.000 oameni răniți în lupte, și bolnavi, care au decedat după război. Consecințele acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut acest război cu Rusia, pricinuindu-ne o daună economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.).
Republica Moldova a pierdut Transnistria, cu o suprafață de 42 mii kmpătrați, cu o populație de 700.000 oameniși orașele Tiraspol, Dubăsari, Râbnița, Camenca și Slobozia, iar pe partea dreapta a Nistrului, Rusia a mai negociat de la M.Snegur orașul Tighina, terenurile agricole din împrejurimea orașului și localitățile nistrene Gâsca, Copanca, Chițcani, Merinești.
Astazi separatiștii Transnistrieni duc aceeași politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, își bat joc de tricolor, de alfabetul latin, de cultura și tradițiile poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din Transnistria, au fost concediați, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de refugiați nu pot să se reîntoarcă la locul de trai, casele lor fiind distruse, ocupate de venetici, ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se aplică o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baștină, impuse și economic.
Rusia și astăzi continuă o politică agresivă și umilitoare față de R.Moldova. Guvernele Moldovei sunt conduse de oameni corupți, oameni politici, coordonați de Moscova, cu afaceri murdare și dezinteres național față de băștinașii moldoveni. Instituțiile statului, parlamentul, Justiția și băncile(inclusive băncile de stat) se află în mâna rețelelor mafiote și oligarhilor, care au destabilizat economia și valuta națională. Bogații (oligarhii) s-au izolat de popor, salariile muncitorilor sunt mici, pensiile și mai mici. Marionetele de la Moscova și serviciile secrete ruse, prin împuterniciții partidelor politice: socialiștilor (Igor Dodon), comuniștilor (V.Voronin), ”Partidul nostru” (Renato Usatâi), împreună cu mancurții moldoveni, destabilizează situația politică, fac demonstrații și proteste, mențin populația într-o revolt, ură, dezordine și sărăcie. Astfel mediul social în care fierbe și există societatea și omul societății moldovenești, poate fi comparat cu o catastrofă umanitară.
Deci criza economic și social prezentă în societatea basarabeană va exista până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice și a acelor persoane ce guvernează țara. Nici un miracol nu va putea salva situația critic a acestui stat și popor până când la putere vor exista oameni și funcționari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită și incompetent.
Întorcându-ne la evenimentele războiului ruso-moldav din 1992, constatăm cu tristețe că sute de polițiști, carabinieri, combatanți, voluntari, ostași și ofițeri: Mihai Moraru, Mihai Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Țurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg Ungureanu, Gheorghe Cașu și mulți alții, au căzut pe câmpul de luptă, și-au dat viața pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Poporul și conducerea Moldoveitrebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, limbă, tricolor, libertatea patrieiși o viață mai bună.
Ziua Memoriei celor căzuți în lupte, care se comemorează în fiecare an la 2 martie, era necesară, și bine că este.Măcar avem sentimentul că nuvor fi uitați definitiv eroii care și-au dat viața pentru independențațării. Totodată, ziua aceasta ne vaaminti mereu că independența șilibertatea costă. Pentru că războiuldin Transnistria, așa cum amspus-o, a fost unul de apărare ademnității noastre naționale, unrăzboi al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus, poate, cu excepțiapoliticienilor.
Rănile războiului, oricât le-ar vindeca ”doftoriile” sau uitarea, ele, totuși, nu au termen de prescripție. Mai ales cele care trec prin suflete... Odată săvârșite, ele dor zeci și sute de ani și nu se trec nici după trecerea la cele veșnice a celor pătimiți de războaie. Așa se face că Basarabia întreagărămâne a fi o rană imensa,  care nicidecum nu-și poate afla alinarea. Iar cele mai sfâșietoare strigăte ale ei sunt mamele și copiii…
Astăzi, anume ei, copiii noștri din școlile românești transnistrene, se vădesc a fi rănile, inconștiente poate, dar pe deplin motivate în dragostea lor îndârjită pentru limba, scrisul și istoria românească. Împreună cu părinții și pedagogii lor fideli, ei sunt acum falanga răsăriteană a conștiinței naționale românești, pentru că nici pe o clipă nu și-au părăsit pozițiile de luptă și, prin aceasta, ei sunt eroii adevărați ai zilelor noastre. Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol,Liceul „Evrika” din Râbnița, Liceul „Alexandru cel Bun” Din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari, Școala-internat din Tighina, Gimnaziul din Corjova și Gimnaziul din satul Roghi, în frunte cu profesorul lor neînfricat, directorul Liceului din Tiraspol, Ion Iovcev, spală astăzi rușinea tuturor umilințelor noastre, însă mai așteaptă răbdători să le vină Țara în ajutor.
Se fac și astăzi presiuni asupra românilor moldoveni din Transnistria- unii sunt maltratați fizic, alții psihic, iar școlile românești sunt împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată, de parcă sunt niște ghetouri.  Toate aceste acte de tortură medievală ale mizerabililor de barbari se întâmplă sub coasta Europei în plin secol XXI!
Și doar pentru faptul că nu renunță de a fi români, de a vorbi românește și de a-și iubi în continuare neputincioasa lor Mamă!
Incredibil, dar adevărat!

Colonel (r) conf.univ. dr. Anatol Munteanu

Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România

15 februarie 2016