2 martie 2015

Anatol Munteanu - „Eroii de la Nistru”





Nistru1992Volumul „Eroii de la Nistru” a aparut în contextul reluat an de an, în ultimele două decenii, la 2 martie, când moldovenii, fraţii noştri din stânga Prutului mai exact, comemorează, cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă şi împăcaţi cu soarta, actul de acum 23 de ani când, sfidând democraţia europeană, mercenarii năimiţi de prin toate cotloanele incomensurabilului spaţiu exsovietic s-au prăvălit precum ciuma peste Moldova suverană ca să combată „fascismul românesc” şi să „salveze”, chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă. Mânaţi de instinctul de supravieţuire, dar mai ales de cnutul cazacilor, mii de români-moldoveni au fost nevoiţi atunci să se refugieze iarăşi în dreapta Nistrului sau, în cazul că unii dintre ei au ezitat, au fost expulzaţi fără cine ştie ce menajamente, nu înainte de a fi etichetaţi drept „fascişti” şi „cotropitori” tocmai ei, care neam de neamul lor, cel puţin din vremea regelui Burebista aveau rădăcinile adânc înfipte acolo. Pentru cei rămaşi, vor urma ani de „ocupaţie teroristă”, o perioadă cu adevărat însângerată precum însăşi steaua bolşevică atât de dragă cotropitorilor care curg de la est, soldată cu zeci şi sute de crime, cu masacre colective, cu schingiuiri, arestări şi intimidări, fapte care vor declanşa o adevărată morişcă antiromânească, în care „vitejii” precum suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea presei, a şcolilor, închiderea bisericilor etc. par simple exerciţii la tot mai dureroasa temă a supravieţuirii în plin secol al XX-lea la români. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele vremuri ale năvălirilor barbare din zorii Evului Mediu şi mai demult au instaurat ruşii acolo, prin cozile lor de topor smirnoviste, şi asta cu iluzoria convingere că vor reuşi să mai oprească în loc, pentru încă un secol-două, poate mai mult, tăvălugul civilizator care vine tot mai vizibil şi implacabil dinspre inima Europei moderne... Da, ruşii au privit întotdeauna cu jind la nurii Europei, la porturile şi la pala- tele ei, cu jind, dar şi cu mare spaimă, imaginându-şi că o vor ademeni totuşi înainte ca ea să-i strivească, să le dilueze ambiţiile, sângele, istoria… Şi unde au ajuns? Acolo unde, mai devreme sau mai târziu ajung toate imperiile, pe marginea mormântului adică. Şi acelaşi destin îi va paşte ca şi pe mongolii lui Gingis Han, ca şi pe bizantinii ai căror urmaşi în linie directă se pretind, ca şi pe romanii ceilalţi, din Apus, şi aşa mai departe. Altfel spus, în priza fără nicio putinţă de scăpare a Europei, cu cleştele N.A.T.O. din ce în ce mai strâns pe talia ei de haziaică prea îndelung dedată la tras spuza altora pe propria-i turtă, cu implacabila şi totodată enigma- tica revărsare a lavei galbene simţită în ceafa încă groasă, de matroană dolofană, Mama Rusia are motive să se teamă. Şi cu cât se teme mai mult, cu atât schelălăie mai jalnic, iar când prinde ocazia - şi de la Gorbaciov încoace a tot prins la ocazii! - zgârie rău, muşcă de pe unde nimereşte şi loveşte năpraznic cu coada. Aşa se şi explică, pe undeva, amănuntul că în primăvara lui 1992, când tocmai îşi făcea iluzii că s-a desprins în câştigă - toare, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - jumătatea acelei Moldove, mai exact, cea din partea orientală - avea să mai trăiască o tragedie.
Or, cu gândul mereu la acele zile cumplite din viaţa moldovenilor săi de la Nistru, spre neuitare şi pioasă reculegere, colonelul (r) Anatol Munteanu, combatant în respectivul război, iată că ne mai propune o carte plină de învăţături, dar şi de sumbre prevestiri, din filele căreia răzbat, pe alocuri, dureroase răstălmăciri ale istoriei grefate pe viaţa de zi cu zi a omului de rând, nevoit să resimtă cu fiece răsărit de soare provocările şi agresiunile la fiinţa naţională românescă, devenite o practică obişnuită în ziua de azi, când puterea statului ca atare se află încă în criză şi politicie- nii uită prea uşor de menirea şi de responsabilitatea lor. Oarecum previzibil, volumul colonelului Munteanu se încolonează în siajul altora, începând cu „Conflictul transnistrean” (1995), „Românii de la Est”. „Războiul de pe Nistru” (2004) şi continuând cu „Sacrificiu şi trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova” (2006), apoi cu „Epopeea libertăţii” (2012), toate abordând, în fond, aceleaşi realităţi traumatice şi nedomolite legate de politica separatistă din Transnistria, cărţi scrise cu indiscutabilă obiectivitate, fără ură şi părtinire, deşi cu o vehementă în- crâncenare, dar şi cu francheţe, o atitudine pe cât de nobilă, pe atât de evitată de elita ştiinţifică românească de azi, foarte temătoare să nu fie catalogată cumva, Doamne fereşte!, drept… „naţionalistă”. În altă ordine de idei, cartea aceasta, dincolo de aura ei istorică, este şi o reconstituire jurnalistică minuţioasă, per ansamblu, a unui moment tragic din istoria recentă a Moldovei, iar apelarea la interviu ca modalitate principală de oglindire a unui moment istoric de o încărcătură emoţională încă vibrantă mi s-a părut extrem de valabilă. Practic, recuperând memoria încă prodigioasă a unui participant de primă linie, chiar dacă una mai degrabă discretă, având în vedere funcţia sa în structura de securitate a Moldovei, la evenimentele din Transnistria, ajuns să conducă efectiv luptele de la capul de pod Coşniţa-Doroţcaia-Pârâta, localităţi neaoş româneşti de dincolo de Nistru, rămase - şi asta numai graţie faptelor de vitejie concretă ale militarilor şi voluntarilor moldoveni - şi azi sub jurisdicţia Republicii Moldova, Eroii de la Nistru nemureşte, între cele peste 300 de pagini, fiii unui popor dintotdeauna însetat de libertate care şi-au dat viaţa pentru acest frumos ideal, pentru dreptate şi adevăr, pentru binele Moldovei isto- rice, spunând lumii că acolo, la Nistru, aidoma răzeşilor marilor voievozi de la Suceava, ei şi-au apărat încă o dată, a câta oară oare?, nu doar ţarina, casele şi mormintele străbune, ci şi graiul, istoria neamului, demnitatea de oameni şi de cetăţeni ai unei lumi care este de dorit să rămână tot mai luminoasă şi paşnică. În altă ordine de idei, pentru combatantul Anatol Munteanu, aşa cum ni se dezvăluie (şi) aici, rămâne o certitudine faptul că aventura smirnovistă, devenită politică de stat sub oblăduirea răposatului „tătuc” Boris Elţîn, producătoare de zvonuri, de defăimări şi jigniri la adresa poporului român, este continuată, cu un zel ieşit din comun, şi în zilele noastre, când se resimte o recrudescenţă tot mai periculoasă a antiromânismului. Bine documentată, cu inserţii preluate inclusiv din presa vremii, cartea de faţă are capacitatea de a pune în faţa cititorului de azi imagini dintre cele mai veridice ale „trădării” premeditate şi sistematice ale idealurilor noastre naţionale de către personaje politice de tristă faimă din sfera puterii de la Chişinău, toate aceste realităţi dure şi contrastante petrecute sub ochii nepăsători ai autorităţilor fiind nu doar dezvăluite, ci şi dovedite cu exemple dintre cele mai epatante de către autor, martor al multor asemenea disfuncţionalităţi şi discrepanţe. Şi aceasta întrucât, aşa cum arată colonelul (r) Anatol Munteanu, la mijloc nu se află doar interese de ordin strategic, ci şi unele mult mai ascunse, de ordin economic în primul rând, care au dus la transferarea unei mari părţi din bogăţia Moldovei unor forţe străine oculte, caz tipic de trădare a intereselor naţionale controlat de o „caracatiţă” cu complicate încrengături şi numeroase capete. Prin fixarea în timp, deşi raportată la un trecut istoric deja, cartea surprinde câteva secvenţe revelatoare din cei mai aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, radiografiind situaţii şi evenimente de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, autorul lăsând senzaţia că, asemeni unui jurnalist adevărat, fără nicio umbră de teamă, s-a aflat permanent în miezul evenimentelor, acolo unde situaţia era mai fierbinte şi condiţia luptătorului mai dificilă, de la Coşniţa-Doroţcaia la Vadul lui Vodă, ca să-l regăsim apoi la Cocieri, la Tighina-Varniţa sau la Corjova, dar nu numai, peste tot făcându-şi datoria în deplină onoare, fără să se lase intimidat de ameninţări, fără să se ferească de pericole.
Uneori abordată de pe poziţii ceva mai complexe, alteori mai simplu, fără prea multe volute stilistice, precum în partea a doua, unde sunt in- serate câteva portrete emblematice ale celor care nu şi-au precupeţit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru idealul de libertate şi demnitate, cartea colonelului Munteanu este mai mult decât o mărturie de credinţă oare- care, o simplă trecere în revistă a biografiilor unor oameni cu visele şi destinele lor, un eseu despre minciună şi adevăr şi aşa mai departe, chiar dacă, şi aceasta se vede de departe, este scrisă şi trăită febril, româneşte, de la prima şi până la ultima pagină. Căci deşi este câte Republica Moldovaceva din toate acestea, înainte de orice, Eroii de la Nistru este un document aparte, cu tot mai mare aderenţă la contextul istoric ce ţine de un spaţiu întotdeauna problematic, şi care analizează cu luciditate consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în Transnistria, abuzurile forţelor imperia- le şi ale trupelor federale, ascensiunea despoţilor cu ifose de războinici, proliferarea corupţiei şi a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia conducătorilor de la Chişinău faţă de soarta propriilor concetăţeni şi fraţi, sacrificaţi sau abandonaţi la voia soartei tocmai de către statul care avea datoria sfântă să-i ocrotească.
Dacă multe dintre punctele de vedere abordate în această carte, îndeosebi în interviul-fluviu din prima parte sunt relativ cunoscute, în Eroii de la Nistru sunt reluate într-o formă amplă, cu noi detalii, biografiile şi portretele câtorva dintre eroii voluntari, poliţişti şi militari care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, poveştile unor oameni simpli, în fond, care şi-au consumat viaţa cu lucruri mici şi, dintr-odată, s-au trezit că trebuie să meargă la război, la fel ca tinerii români din decembrie 1989, de la Bucureşti, Târgovişte, Timişoara etc. La fel de nepregătiţi să înfrunte schimbarea vremurilor ca şi fraţii lor din urmă cu trei ani, şi moldovenii din dreapta Prutului şi până la Nistru vor sfârşi înghiţiţi de acestea, uneori coincidenţele fiind parcă trase la şapirograf, precum masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, „scenă” reluată parcă după aceeaşi regie, cu aceiaşi asasini la butoane, în 19 iunie 1992, moment din care istoria veşniciei româneşti în spaţiul demarcat atât de clar în celebra Doină eminesciană a mai consemnat o dramă cunoscută între altele şi ca „Masacrul de la Tighina”, cu singura observaţie că, spre deosebire de momentul Otopeni, unde tinerii ostaşi de la Câmpina au fost trimişi în faţa focului încrucişat al mitralierelor îmbarcaţi în autocamioane, moldovenii au fost îmbarcaţi în autobuze. Aceasta în afara faptului când, în loc să-şi vadă de ale lor, parcă mânaţi de soartă, nu şi-au pus ei singuri pielea la saramură, sub privirile încurajator-îngăduitoare ale potentaţilor vremelnici care abia aşteptau să culeagă roadele jertfei lor, unul dintre cazurile mai la îndemână oferite de colonelul Munteanu fiind şi acela al studentului Gheorge Caşu care, în momentul când a început conflictul de la Comrat, în Găgăuzia, s-a înrolat voluntar ca, în scurtă vreme, numele lui să treacă din catalog nu pe diploma de licenţă, ci direct pe monumentul eroilor. De prisos să mai spunem că pe unii dintre eroii paginilor de faţă autorul i-a cunoscut personal, şi încă foarte bine, iar povestea vieţii lor şi, mai ales, inutilitatea jertfei lor, în unele cazuri, îl obsedează şi azi, la atâţia ani distanţă. După cum îl va obseda ideea aşternerii pe hârtie, spre neuitare, a istoriei acelui război, aşa cum a simţit-o el, astfel că, în ultimii ani, şi-a făcut note şi a continuat să citească lucrări despre istoria recentă a Moldovei, astfel că atunci când i s-a conturat, limpede, fără echivoc, volumul său nu a luat forma altminteri comună a unui eveniment tragic, legat de moartea unor tineri surprinşi în nişte încăierări limitate din Transnistria, ci, într-o remarcabilă unitate de ton, de gândire şi de simţire românească, înglobează şi sinteza câtorva reflecţii despre eşecul realităţii politice şi sociale de azi, cartea colonelului Munteanu fiind prin ea însăşi o veritabilă instanţă, un act de acuzare, o armă... De unde şi reversul medaliei însă, al riscului asumat ca scriitor, nu doar ca soldat propriu-zis. Fiindcă dezvăluind, devii periculos pentru putere, or, Anatol Munteanu cu acelaşi curaj cu care a combătut în 1992, în faţa mitraliere- lor separatiste, nu ezită să repună pe tapet adevărul, demască aici multe şi mărunte, de la sabotarea intereselor ţării de adopţie de către cadrele militare de origine rusă şi ucraineană primite în tânăra armată şi în poliţia Moldovei din dreapta Prutului cu braţele deschise de către liderii aşa-zis politici ai ţării şi până la efectiva trădare a acestora din urmă în favoarea Rusiei, care-i dirijase la comandă şi-i controla strâns, de la Moscova, în strictă conformitate cu interesele ei strategice în această zonă a lumii.
În concluzie, cu orice risc, cel mai mic, deşi nici pe departe de ignorat, acela de a deveni tot mai incomod, colonelul Munteanu nu se dezice. Se întoarce în istorie, şterge praful uitării şi al ignoranţei, îi priveşte în ochi pe impostori şi pe trădători, pe laşi şi nevolnici, arată cu degetul şi acuză. Prin mărturiile sale cu nerv, care surprind şi, nu o dată, suscită ridicări din sprânceană, dar şi numeroase întrebări, unele dificile, autorul acestei cărţi ne propune - şi chiar ne obligă - să cunoaştem adevărul. Nu al dumnealui, cum se vor grăbi să declame ironiştii şi globaliştii de ocazie ai tuturor anotimpurilor, cât adevărul nostru, al românilor-moldoveni şi al românilor-români deopotrivă.

Dan Gîju,  
Cu riscul de a fi incomod - În loc de prefaţă la volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.